Liviu Ofileanu: “Între mondenitate şi dedicare spirituală”*

Dupã „Catacombe” (2008), al doilea volum de poeme semnat de bucureşteanul Florin Caragiu, „Sentic”, are parte tot de largheţea editorialã oferitã de poetul Nicolae Tzone, primenire care a revelat destule talente, între care şi autorul cãrţii de faţã. Împãrţitã în cinci secţiuni (anii rotunzi, un oraş autentic, întâlnirea, un punct dureros, sentic), cartea beneficiazã de referinţe critice favorabile – Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone şi Marin Mincu.
Cartea e destul de compactã şi cere un efort de interpretare, mai ales pentru cei nefamiliarizaţi cu livrescul teologic spre care textile referã prin sugestii şi parafrazã. Solemnã, prima parte a cãrţii (anii rotunzi) debuteazã cu monologuri care curteazã fiinţa etericã a Poeziei: „îţi place sã intri în camerã fãrã sã te simt,/ aşa cum nu-mi mai simt eu trecutul/ când trec printr-un perete de hârtie/ pe care un maestru a retuşat o urã familiarã.” (aproapedeparte, p. 8), dar şi interogãri ale anorganicului, elemente capabile sã-i înţeleagã în chip blagian foamea de univers: „şi tu, iarbã, şi tu, munte, prea curând loviţi/ de o privire otrãvitã la vârf,/ ne limpeziţi cuvintele.” (şi tu, p.14).
Astfel, autorul se cufundã în meditaţiile nocturne, caracteristice miezonopticii şi liricii de sorginte creştinã, unde poetul foloseşte parafraza psalmilor biblici: „e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu rãul, sunt prea tãbãcit/ de tristeţea caişilor tãiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare/ lasã în mine frica de venirea ta neaşteptatã.” (trei şi jumãtate, p. 9), sau gloseazã scolastic pe marginea Lumii, a conceptelor de timp, libertate şi fericire: „iute casele ni se vor face mici, cât sã încapã în intersecţia nevidã/ a interioarelor rearanjate dupã o formã a libertãţii/ care freacã între ele cuvintele, pânã se-aprind/ de dragostea crudã rãtãcitã printre noi./ (…) avem atâta timp cât sã ne uitãm unul la altul,/ când soarele ruleazã pe sunetul prins la capete de omuşori,/ fãrã teamã de molima unei fericiri neapucabile.” (anii rotunzi, p. 10). Circumscrisã între limite, „durerea de a fi” e flancatã de credinţã şi emoţia înaltã a Poeziei, care nu conturbã comuniunea metafizicã: „cu mâna pe inimã, cu amândouã mâinile pe inimã,/ în rãgazul scurt în care durerile dispar, bolboroseşti/ un cântec.” (sentic, 11); şi în alt poem: „începi sã faci exerciţii de durere/ şi deruta e cu atât mai mare cu cât rãmâi în urmã,/ fãrã apã rece la îndemânã sã închizi porii.” (poliform, 25); sau în altul: „Dumnezeu îşi întoarce faţa/ sã poţi mişca din loc partea din mine/ care se strânge în jurul vedeniei de noapte./ mã tragi spre o patã de luminã,/ dar moartea atârnã afarã din trup/ şi cu un zgomot surd face sã tremure/ sacoşele celor ce se întorc de la piaţã.” (preţ de un minut, p. 13). Din aceastã comuniune se trag conştiinţa unui „ales” şi încrederea absolutã în mesajul poeziei sale: „oricât de absurd ar pãrea,/ mulţi aşteaptã de la tine/ un soi de mântuire./ chipul trãdeazã felul în care durerea/ te ţine lipit de corpul lor./ semn cã eşti donator universal (…) din ce în ce mai mulţi oameni/ vor sã-ţi probeze sufletul/ şi îşi înfig în vene cuvintele tale/ ca pe acele de transfuzii.” (transfuzii, p. 12).
Partea a II-a- un oraş autentic – redimensioneazã natura şi elementele ei, începând de la regnul mineral pânã la cel angelic ce populeazã poemele simbolizând tragismul curgerii Fiinţei printre lucruri şi evenimente, „îndumnezeirea” prin credinţã find singura opţiune: „…în camera de zi şi pe holuri, în bucãtãrie şi dormitor,/ în parc şi pe plajã sau în orice ungher în care v-aţi oprit/ aşteptând un semn al îndumnezeirii./ de aceea, oricât de mult pãmânt aţi pune între voi/ rãmâne un loc neumplut de mãrimea unui copil,/ şi staţi îndelung sub jetul fierbinte/ care înmoaie articulaţile.” (poliform, p. 26), dar şi aceste versuri spun acelaşi lucru: „dar nu mã îndrept nicãieri,/ pentru cã Dumnezeu creeazã un spaţiu inseparabil/ din punctele de întoarcere.” (transplant, p. 28). Cum tema întregului volum e datã de conceptul „sentic”, explicat de autor (sentic – Cuvânt creat de dr. Manfred Clynes, care a arãtat cã emoţia – în calitatea ei de trãire umanã plenarã – poate fi o experienţã ce nu subjugã. În sens creştin, se vorbeşte despre o „simţire înţelegãtoare”.) – în deplin consens cu sine, Florin Caragiu îşi finiseazã referinţele, coroborând cadrul natural şi cel psihic pentru a elibera emoţia poeticã, urmãritã cu ochiul îngãduitor al psalmistului: „durerea e o vietate leneşã care ne aşteaptã la colţul parcului. / ştiu numai cã eşti legatã la ochi de o apã/ în care se terminã aleile neobişnuite cu moartea./ oamenii te uitã când le vorbeşti de aproape,/ agaţã de tine imagini ca de un perete proaspãt vãruit/ şi prind într-o plasã de fluturi trecutul muribund.” (un oraş autentic, p. 29).
Intitulatã întâlnirea, partea a III-a trateazã efemeritatea fiinţei, în poeme calchiind motivul deşertãciunii eclesiastice, împlinirea duhovniceascã şi viaţa în meditaţie findu-i ancorã: „singurul mort ce-ţi scapã din mâini/ se freacã la ochi, alintat de temperaturã./ mã arunc în suliţe/ frontal, fãrã contorsiunile spaimei,/ un sol în ascuţişul ochilor tãi/ care intrã pânã la pruncie./ tot ce strãpung îşi vine în simţiri,/ înfãşurat în porumb,/ fluturând ca un steag al morţii/ învinse fãrã luptã,/ cu o floare atârnatã de gurã./ Domnul e în urmã/ şi înainte e slava Lui,/ lemnul e încã verde-mlãdios/ şi apa sãratã reţine imagini.” (cu o floare atârnatã de gurã, p. 57).
Dar, în momentul când devine pretenţios, apar în versurile lui şi o lentoare sufocantã, monologul steril, îndeosebi când fluxul liric se toarnã în forme monolitice, folosind pluralul: „când ne gãsim, lumea intrã ca turnatã în cinci minute ce nu se fracţioneazã./ nu suntem în spaţiu, ci spaţiul este înãuntru cu toate fãpturile bãtând/ în pereţi moi, ţesuţi cu firul de sânge care ne leagã,/ din pântecele nopţilor deschise de o iubire tãioasã./ cinci minute sunt de-ajuns, tocmai fiindcã veştile uluitoare/ devin neînsemnate faţã de prezenţa care umple (…)” (cinci minute, p. 60). Conceptele sunt reluate de la capãt, lirismul pune stãpânire pe texte şi rezultzatul e o poezie molcomã, tributarã modernismului şaizecist. Partea a IV-a – un punct dureros – continuã reinvestirile cu sens ale universului, motivul omului „strãin şi cãlãtor” în spaţiul mundan, traiectoria sa finalã. Între stãrile şi personajele cãrţii – Dumnezeu, câinele Tom, fotografii şi amintiri de pe vârful Omul –, alãturi de materia vie sau amorfã care îşi întrepãtrunde esenţele, autorul îşi pipãie coastele raţiunii şi limitele acesteia în dreptul macrocosmului.
Iatã-ne şi în dreptul ultimei pãrţi (a V-a) – sentic (jam session carmen lasswell şi florin caragiu), care marcheazã o schimbare radicalã în grafia poemelor şi în expunerea temei; discursul solemn al primelor trei pãrţi cedeazã locul unei emisii narative pluriforme, unde autorul îşi descãtuşeazã imaginaţia în diverse registre; ironia presãratã la momentul oportun, referinţele livreşti de asemenea, abundã cu o bunã explicitare şi acoperire a temelor propuse. Considerãm aceastã ultimã porţiune a volumului mai aproape de pretenţiile poeziei moderne, datoritã puterii de fantazare şi luxului de amãnunte cu care Florin Caragiu îşi risipeşte calmul şi graţia rostirii în genul lui T.S. Eliot din „Predica Focului”. Sunt destule poeme care plac, şi acestea au amprentã personalã, chiar putem vorbi de un salt calitativ al poeziei de introspecţie religioasã, cantonatã efectiv în zona de forţã a expresionismului rilkeean.
Prin poezia sa reflexivã, axatã pe contrastele ritualitãţii şi convertirii la credinţa în Dumnezeu, se poate nuanţa „tema” ralierii autorului în competiţia postdouãmistã: 1. mai degrabã forma şi motivele tratate de Florin Caragiu ţin de acea poezie a observaţiei fiinţei şi dedicãrii spirituale, diametral opusã mi-se-rupism-ului douãmiist; 2. intertextualitatea (ca rod al spornicelor lecturi) şi miza pe livresc îl apropie mai mult de optzecişti, iar tonul calm de ascet ridicã şi mai mult ştacheta similitudinilor pânã la poezia beatitudinii unui Juan de la Cruz.

* Florin Caragiu, Sentic [versuri], Editura Vinea, Bucureşti, 2009.

Liviu Ofileanu

(text apărut în revista „Litere”, Anul XII, Nr. 3 (132) – Martie 2011, pp. 22-23)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Recital la Blitz Show, fragment din “Ea venind în fugă, ridicând ochii ei la Mozart…” (jam session cu Carmen Caragiu-Lasswell)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

„Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns – Structuri revelate în poetica lui Florin Caragiu”, Documentar realizat de Radu Găină (TVR 2)

(Film documentar realizat de Radu Găină şi difuzat pe TVR 2, 30. X, 2. XI. 2010. Participă: Cristi Iacob, Manuela Hărăbor, Octavian Soviany, Elena Dulgheru, Florin Caragiu.)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Andrea Hedeş: „Pescar de Cuvinte”

„Ia o nuia înflorită și mergi după norul acela” până „înăuntru-afară”, până „aproape-departe”, în Sentic. Sentic, un „cuvânt creat de Manfred Clynes, care a arătat că emoția – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experiență care nu subjugă.” Sentic, cel mai recent volum al poetului Florin Caragiu, apărut la editura Vinea, în 2009.

Florin Caragiu a pornit pe calea poeziei „de jos”, din catacombe – ”Catacombe. Totul e viu aici”, editura Vinea 2008, volum distins cu marele premiu pentru debut în poezie Ion Vinea, ediția a XVII-a. Acest volum, hieratic, poate face ușoară alunecarea interpretării celui de-al doilea, Sentic, pe o pantă deja familiară, dar care ar dăuna acestui din urmă volum, fiind reductibilă. Conștient poate de acest lucru, Florin Caragiu oferă, în dedicația care deschide volumul, cheia potrivită: „Dedic acest volum bunicului meu, Dumitru Caragiu (rapsod popular) și unchiului meu, actorul Toma Caragiu, artiști care m-au inspirat prin capacitatea lor de a asuma creator toată gama de emoții a sufletului omenesc.”, la fel cum o face și prin titlul volumului. Volumul este, întreg, scena unei lupte: între Emoția cotropitoare și Omul ce se vrea dezlănțuit de aceasta, nu în căutarea stării de apatheia ci a tihnei pe care o dă rostul bun. Sentic nu este un volum aflat sub semnul avatonului. Înălțimile sale sunt susținute de o cariatidă. Sentic nu este un volum fără Dumnezeu. Florin Caragiu știe că „Dumnezeu este în ascuns”, de aceea pe panoul din lemn de esență lirică, Dumnezeu este proplasma pe care se înfiripează desenul poeziei lui Florin Caragiu, ca într-o constantă și blândă îmbrățișare, poezia elegiacă a poetului aruncat în groapa cu acea „leoaică tânără, iubirea” și din a cărei încleștare, întreg și totuși mutilat „de dragostea crudă”, „un corp sfâșiat de apocalipsă”, reușește „să asume creator” și să facă din această trăire „o experiență care nu subjugă”: „(…) acum pot să-ți spun/ că nu te-am iubit. nu, te-am iubit! însă nu cât să taie/ îngerul eșarfa roșie cu care mi-am legat simțurile.” (sentic)

Poemele, susținute, cum am afirmat, de îmbrățișarea divinului, sunt altoite pe două motive centrale: Femeia și Moartea. Între ele, pendularea dureroasă, a Dragostei, într-un perpetuum mobile ce sfârșește prin a le uni până la identificare, totuși, fără a găsi „că mai amară decât moartea este femeia”… Registrul liric pendulează și el între aceste două stări, între clar și obscur. Poemele de luminozitate se situează undeva la linia subțire a unui „cer terasat/ printre ape”. Aici totul curge. Lumina, apele, cerul, ochiul se preling într-o muzică fluidă de symbolon, copacii sunt plutitori, „ochiul tău pârâul umflat”, „lemnul e încă verde mlădios/ și apa sărată reține imagini”, „refluxul unei morți limpezi”, „lumina s-a vărsat pe trepte/ ca un diluviu”, „beregata mării”, „la marginea ploii” sau chiar albastrul florilor de cicoare: o acuarelă care iscă „(…) formele dintr-o culoare fluidă, transparentă, vaporoasă (…)” (Eugen Schileru definind acuarela), devenind toate una, fără a pierde ceva din sine, curgând cu sfiiciune și smerenie, cu frumusețe, toate în Unul și având ceva din seninătatea icoanelor lui Dionisie cel Înțelept, dar cu un vernis de melancolie.

Femeia „colorează pereții și mulțimea/ în care te pierzi pe străzile molfăite/ de un soare visător”, ea este „femeia care a născut”, femeia care a murit, ea făcând fluidă legătura între cele două lumi, în vreme ce „soarele clocește o cârpă neagră”, femeia  „legată la ochi cu o apă”, femeia „cu glasul inundat” și ochii „fluizi,nepricepuți de nimeni,/ ce dau din coadă pe fundul mării”, nici femeie, nici nimfă, nici sirenă, principiul umed căutându-și o formă, un exemplu a ceea ce am putea numi „mitul semiantropomorf” circumscris de Mircea Muthu în studiul consacrat Balcanismului literar românesc, mit care „(…) devine – prin structura sa bipolară – expresia înfruntării dintre păgânism și creștinism.” (Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, p. 368).

Moartea, prezență constantă și memento, imagine în oglindă a iubirii, cu rol de diabolon, este desenată în negru de sâmburi de piersici, nu este un negru funebru ci unul cu irizări mediteraneene, pentru că cerneala sa poartă mireasmă solară, de „fruct exotic”, de „terase cu migdali”, nu este o culoare a disperării ci a încrederii în lumină.

Femeia, Dragostea, Moartea se topesc într-un singur fir de sânge închegat de-a lungul volumului, sub foița de aur a soarelui sub care Florin Caragiu, pescar de cuvinte, făcând „exerciții de durere” prinde în plasa-i filacterul acestui volum: „câtă prefacere, atâta ființă.”

Poezia lui Florin Caragiu poartă amprenta celui ce trăiește după deviza „teologia, știința și artele în dialog”. Dacă uneori versul are prospețimea și curăția undei argintate: „florile de cicoare/ nu mai știu despre tine nimic”, alteori intrigă prin „ne-rezistența față de daimon” (expresie a lui Mircea Eliade, cf. Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, p. 310): „ea caută în van un capăt regresiei în acest spațiu de stări/ în care probabilitatea ta de prezență modifică imperceptibil începutul,/ până la imposibilitatea predicției unui grafic descris prin atractori ieșiți din comun.” (dragostea consumă ireversibil, jam-session cu Eugenia Reiter).

Cât despre „Ea venind în fugă, ridicând ochii ei la Mozart” și „Dulapul Mariei sau Variațiuni pe o temă din Spărgătorul-de-Nuci”, jam-session cu Carmen Lasswell, ar merita nu doar un comentariu separat dar și o existență mai amplă și de sine stătătoare, curățată de livresc și prețiozitate.

Sentic” este un volum al fluidității, el însuși fiind un volum „in lacrimis”. E un volum care îți evocă finalul filmului „A river runs through it/ Cândva pe aici trecea un râu”: „în cele din urmă toate lucrurile se contopesc într-unul singur, prin care trece un râu. Râul a fost croit de marele diluviu și curge peste pietre de la începutul timpului, (…) iar sub pietre se află cuvintele (…) sunt bântuit de ape…”

31.12. 2010, Dej

Andrea Hedeș

(Cronică apărută în „Mesagerul Literar si Artistic de Bistriţa-Năsăud”, Nr. 1/ Ianuarie 2011, p. 3)

http://www.mesagerul.ro/ipaper/2011/01/28/mesagerul-literar-si-artistic-ianuarie2011

http://andreahedes.blogspot.com/2011/01/pescar-de-cuvinte.html

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Eugenia Ţarălungă – „De la probleme personale la porţile asfinţitului”

Sentic‚ de Florin Caragiu, Editura Vinea, 2009, 128 pagini

Al doilea volum de poeme al lui Florin Caragiu include grupajele: „anii rotunzi”, „un oraş autentic”, „întâlnirea”, „un punct dureros”, „sentic”. Referinţele critice le aparţin lui Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone, Marin Mincu („Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine”).

Credinţa, „adaptată” noilor vremuri, poate amintind de cărnurile canonice amputate ale lui Adrian Urmanov şi de „marşul luminoşilor” din poemele utilitare, nu mai leagă şi înalţă, ci e cuţit („lumea aceasta e a ta/ şi te vrea elice,/ trupul nu-i al tău/ şi înghiţi lumină/ cu primul salt în gol.// te opreşti în aer/ şi guşti din miezul copacilor/ cât e nevoie/ pentru a rezista accidentelor./ Dumnezeu te scoate din ele/ cu o durere care dizolvă deznădejdea.// rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,/ când ieşim afară/ prin oraşul pierdut în ceaţă.”) şi tăietură („ai ieşit din burta gheţarului tocmai când treceau,/ prin pustietatea înserării, doi alpinişti?/ ori când i-ai spus liniştit prietenului tău:/ eu mă duc! l-am văzut pe Dumnezeu…/ şi după câteva minute de marş în tăcere ai fost prins de-o avalanşă? după ore de mers,/ muntele îţi ia greutatea şi nu-ţi mai aparţii.// oraşul cu străzile lui murdare, cu ghilotina/ indiferenţei faţă de orice geamăt nocturn,/ se umple de căldura ce te părăseşte,/ pentru că fisura din tine e o rugăciune/ ce te leagă de un suflet înzăpezit,/ împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă/ scrie: atenţie, corp fragil! pe ea cobori în rapel/ când cerul îţi intră în ochi, şi-nţelegi,/ după ce-ai ajuns pe creste, că tot acest sacrificiu/ a meritat ca să simţi cât de frumos este să descinzi,/ pentru că din depărtare cineva îţi face cu mâna.”)

 (semnal cuprins în prezentările de carte apărute, sub titlul  „De la probleme personale la porţile asfinţitului”, în revista „Viaţa Românească”, nr. 7-8/2010)

 http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/67_viata-romaneasca-nr-7-8-2010/30_miscellanea/698_de-la-probleme-personale-spre-portile-asfintitului.html

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Octavian Soviany: „Cântecul bolborosit” (Florin Caragiu, Sentic, Bucureşti, ed. Vinea, 2009)

Poezia lui Florin Caragiu din prezentul volum probează, poate mai mult ca oricare alta, relativitatea criteriului generaţionist: ea conţine prea puţine dintre particularităţile liricii 2000, e mai aproape (dacă ar fi să-i căutăm totuşi nişte echivalenţe, pur cronologice de altfel, în interiorul promoţiei) de a „atemporalilor” preocupaţi de formele etern-imuabile ale poeticului (cum ar fi Constantin Virgil Bănescu) sau, prin preocuparea ei pentru dimensiunea sacră, metafizică, în sfârşit (de ce nu?) religioasă a existenţei, de lirica lui Dan Cârlea sau Moni Stănilă. Şi totuşi, poetul evită subiectele vădit religioase, nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de chimismul cel mai intim al proceselor sufleteşti. Ceea ce face ca, la o primă şi superficial inerentă lectură, discursul său să pară mai degrabă unul ermetizant, cu numeroase imagini neobişnuite, sintagme insolite şi, mai ales, cu o evidentă predilecţie pentru paradox – impresie falsă, desigur, deoarece „dificultatea” poeziei lui Florin Caragiu emană firesc din conţinutul acesteia, e chiar dificultatea limbajului şi a structurilor sale logice de a exprima ceea ce sare dincolo de aceste structuri: adică experienţa de tip mistic-religios.

Dacă poeţii 2000 scriu în general o poezie de notaţie sau de viziune, extrăgându-şi esenţele lirice din trăirea anxioasă a impactului cu mizerabilul, morbidul, greţosul, pestilenţialul, lipsa de suflet, robotizarea  (particularităţi ale lumii „dezvrăjite” în care trăim de o bucată de vreme), autorul lui Sentic caută să facă din actul poetic o terapie a animei, menită să restabilească omul în adevărata sa omenitate sau (ca să spunem lucrurilor pe nume) într-o cale de mântuire. Astfel că în timp ce la cei mai mulţi din colegii lui de promoţie materialul de construcţie rămâne senzaţia, Florin Caragiu mizează pe „sentic” („cuvânt – ne spune autorul – creat de dr. Manfred Clynes, care a arătat că emoţia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experienţă ce nu subjugă. În sens creştin se vorbeşte despre o simţire înţelegătoare). Iar o asemenea „trăire înţelegătoare” presupune perspectiva justă, distanţa exactă în raport cu Celălalt (indifferent dacă acesta e Dumnezeu, maestrul, aproapele, lumea), implică aşadar „aproapedepartele”, cheie a iubirii, în sensul ei înalt de agape, care permite ca în relaţia Acesta-Altul fiecare din termeni să-şi conserve propria fiinţă: „eu te vreau aproapedeparte,/ te dezbăr de metehnele mele şi mă las văzut./ dar noaptea aceea unică nu părăseşte culoarul/ prin care fugi, în plină zi, din mulţimea de oameni,/ spre un loc de unde poţi să-i distingi” (aproapedeparte). Perspectiva „aproapedepartelui” duce aşadar la revelaţia diferitului (te iubesc tocmai pentru că eşti diferit!), empatia se naşte nu din conştiinţa identităţii cu Celălalt (cum se întâmplă în gnozele hinduse) ci din cea a unei infinite alterităţi, care duce la descoperirea unei lumi de o mirifică polifonie: „mă uit la tine şi spun: suntem atât de diferiţi/ încât ne convingem că nu suntem singuri.// lucrurile recunosc asta.// (…) sunt atât de diferite de noi/ încât ştim că nu suntem singuri,/ sub ploaia de lovituri,/ câtă vreme corpul/ ne ţine răstigniţi pe o dragoste/ ce fascinează dezertorii.// e suficient să ne oprim unul în faţa celuilalt/ şi lumile se întretaie” (potrivire).

Asemenea stări de extaz se integrează în scenariul unei experienţe pline de dramatism, alcătuită din înălţări şi prăbuşiri, din paşi înainte şi paşi înapoi, care implică contradictoriul şi paradoxalul, lupta permanentă cu sine: „mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd/ cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot/ la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă/ şi vidul rămas la plecarea ta. o beau cu aceeaşi sete/ cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage/ şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu” (trei şi jumătate). Transpusă în limbaj, această experienţă ia forma „cântecului bolborosit”, care e mai mult tăcere decât rostire, pentru că el se naşte din imperfecţiunile limbajului ce nu poate rosti limpede metafizicul, doar îl indică, îl sugerează, printr-un soi de luminescenţă, printr-un soi de aureole care iau naştere în jurul cuvintelor, în ultimă instanţă printr-o vorbire (rugăciune) a inimii şi nu a buzelor: „cu mâna pe inimă/ în răgazul scurt în care durerile dispar, bolboroseşti/ un cântec. te uiţi împrejur şi tremuri. nu vezi nimic./ lucrurile care sprijineau rostirea îşi pierd fixitatea,/ cuvintele dornice să exploreze posibilul/ sunt oprite de semne. nu că n-ar împrăştia/ o lumină slabă” (sentic).

Cred că e inutil să mai subliniez singularitatea unei asemenea poezii în contextual liricii româneşti  actuale şi nu numai. Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic, cu iluminările şi întunecările ei, trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfârşită umilinţă şiu delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă Adrian Urmanov care, simultan Ivan şi Alioşa Karamazov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mântuire, e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează mai aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în tabloul de grup al promoţiei 2000 face mai degrabă impresia unui intrus. Marin Mincu îl numea – pe bună dreptate – „un surprinzător poet douămiist”.

(text apărut în revista “Tribuna”, serie nouă, Anul IX, 191, 16-31 August 2010, p. 4)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

la marginea ploii

(foto: Diana Popescu)

de aici lumea apare în două dimensiuni,
mai încăpătoare în ramele morţii
decât în spaţiu-timpul strâns împrejurul trupului –
o făptură care în cădere
s-a prins de o creangă şi se roagă,
ştiind că dacă ramura se rupe
va fi înghiţită de abis.

oamenii pe care i-am smintit
sunt plini de mirare când află marginea ploii,
şchiopătând înaintea lui Dumnezeu
ca să fie strigaţi pe nume.
suntem gata de cină,
sub privirea canceroşilor care se-ntorc
din pieţele pustii, fără reproş,
doar cu sclipirea de nădejde
în somnul transformat într-un fel de plutire.

pădurea umple fereastra cu grauri
şi semne ce strâng pământul
într-un punct dureros.
dinspre el, ne iubim
dezbăraţi de teama pătimirilor
care ne-mpletesc cu noduri mici.

(în: Florin Caragiu, “Sentic”, ed. Platytera, 2009, p. 21)

Posted in Uncategorized | Leave a comment