Liviu Ofileanu: “Între mondenitate şi dedicare spirituală”*

Dupã „Catacombe” (2008), al doilea volum de poeme semnat de bucureşteanul Florin Caragiu, „Sentic”, are parte tot de largheţea editorialã oferitã de poetul Nicolae Tzone, primenire care a revelat destule talente, între care şi autorul cãrţii de faţã. Împãrţitã în cinci secţiuni (anii rotunzi, un oraş autentic, întâlnirea, un punct dureros, sentic), cartea beneficiazã de referinţe critice favorabile – Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone şi Marin Mincu.
Cartea e destul de compactã şi cere un efort de interpretare, mai ales pentru cei nefamiliarizaţi cu livrescul teologic spre care textile referã prin sugestii şi parafrazã. Solemnã, prima parte a cãrţii (anii rotunzi) debuteazã cu monologuri care curteazã fiinţa etericã a Poeziei: „îţi place sã intri în camerã fãrã sã te simt,/ aşa cum nu-mi mai simt eu trecutul/ când trec printr-un perete de hârtie/ pe care un maestru a retuşat o urã familiarã.” (aproapedeparte, p. 8), dar şi interogãri ale anorganicului, elemente capabile sã-i înţeleagã în chip blagian foamea de univers: „şi tu, iarbã, şi tu, munte, prea curând loviţi/ de o privire otrãvitã la vârf,/ ne limpeziţi cuvintele.” (şi tu, p.14).
Astfel, autorul se cufundã în meditaţiile nocturne, caracteristice miezonopticii şi liricii de sorginte creştinã, unde poetul foloseşte parafraza psalmilor biblici: „e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu rãul, sunt prea tãbãcit/ de tristeţea caişilor tãiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare/ lasã în mine frica de venirea ta neaşteptatã.” (trei şi jumãtate, p. 9), sau gloseazã scolastic pe marginea Lumii, a conceptelor de timp, libertate şi fericire: „iute casele ni se vor face mici, cât sã încapã în intersecţia nevidã/ a interioarelor rearanjate dupã o formã a libertãţii/ care freacã între ele cuvintele, pânã se-aprind/ de dragostea crudã rãtãcitã printre noi./ (…) avem atâta timp cât sã ne uitãm unul la altul,/ când soarele ruleazã pe sunetul prins la capete de omuşori,/ fãrã teamã de molima unei fericiri neapucabile.” (anii rotunzi, p. 10). Circumscrisã între limite, „durerea de a fi” e flancatã de credinţã şi emoţia înaltã a Poeziei, care nu conturbã comuniunea metafizicã: „cu mâna pe inimã, cu amândouã mâinile pe inimã,/ în rãgazul scurt în care durerile dispar, bolboroseşti/ un cântec.” (sentic, 11); şi în alt poem: „începi sã faci exerciţii de durere/ şi deruta e cu atât mai mare cu cât rãmâi în urmã,/ fãrã apã rece la îndemânã sã închizi porii.” (poliform, 25); sau în altul: „Dumnezeu îşi întoarce faţa/ sã poţi mişca din loc partea din mine/ care se strânge în jurul vedeniei de noapte./ mã tragi spre o patã de luminã,/ dar moartea atârnã afarã din trup/ şi cu un zgomot surd face sã tremure/ sacoşele celor ce se întorc de la piaţã.” (preţ de un minut, p. 13). Din aceastã comuniune se trag conştiinţa unui „ales” şi încrederea absolutã în mesajul poeziei sale: „oricât de absurd ar pãrea,/ mulţi aşteaptã de la tine/ un soi de mântuire./ chipul trãdeazã felul în care durerea/ te ţine lipit de corpul lor./ semn cã eşti donator universal (…) din ce în ce mai mulţi oameni/ vor sã-ţi probeze sufletul/ şi îşi înfig în vene cuvintele tale/ ca pe acele de transfuzii.” (transfuzii, p. 12).
Partea a II-a- un oraş autentic – redimensioneazã natura şi elementele ei, începând de la regnul mineral pânã la cel angelic ce populeazã poemele simbolizând tragismul curgerii Fiinţei printre lucruri şi evenimente, „îndumnezeirea” prin credinţã find singura opţiune: „…în camera de zi şi pe holuri, în bucãtãrie şi dormitor,/ în parc şi pe plajã sau în orice ungher în care v-aţi oprit/ aşteptând un semn al îndumnezeirii./ de aceea, oricât de mult pãmânt aţi pune între voi/ rãmâne un loc neumplut de mãrimea unui copil,/ şi staţi îndelung sub jetul fierbinte/ care înmoaie articulaţile.” (poliform, p. 26), dar şi aceste versuri spun acelaşi lucru: „dar nu mã îndrept nicãieri,/ pentru cã Dumnezeu creeazã un spaţiu inseparabil/ din punctele de întoarcere.” (transplant, p. 28). Cum tema întregului volum e datã de conceptul „sentic”, explicat de autor (sentic – Cuvânt creat de dr. Manfred Clynes, care a arãtat cã emoţia – în calitatea ei de trãire umanã plenarã – poate fi o experienţã ce nu subjugã. În sens creştin, se vorbeşte despre o „simţire înţelegãtoare”.) – în deplin consens cu sine, Florin Caragiu îşi finiseazã referinţele, coroborând cadrul natural şi cel psihic pentru a elibera emoţia poeticã, urmãritã cu ochiul îngãduitor al psalmistului: „durerea e o vietate leneşã care ne aşteaptã la colţul parcului. / ştiu numai cã eşti legatã la ochi de o apã/ în care se terminã aleile neobişnuite cu moartea./ oamenii te uitã când le vorbeşti de aproape,/ agaţã de tine imagini ca de un perete proaspãt vãruit/ şi prind într-o plasã de fluturi trecutul muribund.” (un oraş autentic, p. 29).
Intitulatã întâlnirea, partea a III-a trateazã efemeritatea fiinţei, în poeme calchiind motivul deşertãciunii eclesiastice, împlinirea duhovniceascã şi viaţa în meditaţie findu-i ancorã: „singurul mort ce-ţi scapã din mâini/ se freacã la ochi, alintat de temperaturã./ mã arunc în suliţe/ frontal, fãrã contorsiunile spaimei,/ un sol în ascuţişul ochilor tãi/ care intrã pânã la pruncie./ tot ce strãpung îşi vine în simţiri,/ înfãşurat în porumb,/ fluturând ca un steag al morţii/ învinse fãrã luptã,/ cu o floare atârnatã de gurã./ Domnul e în urmã/ şi înainte e slava Lui,/ lemnul e încã verde-mlãdios/ şi apa sãratã reţine imagini.” (cu o floare atârnatã de gurã, p. 57).
Dar, în momentul când devine pretenţios, apar în versurile lui şi o lentoare sufocantã, monologul steril, îndeosebi când fluxul liric se toarnã în forme monolitice, folosind pluralul: „când ne gãsim, lumea intrã ca turnatã în cinci minute ce nu se fracţioneazã./ nu suntem în spaţiu, ci spaţiul este înãuntru cu toate fãpturile bãtând/ în pereţi moi, ţesuţi cu firul de sânge care ne leagã,/ din pântecele nopţilor deschise de o iubire tãioasã./ cinci minute sunt de-ajuns, tocmai fiindcã veştile uluitoare/ devin neînsemnate faţã de prezenţa care umple (…)” (cinci minute, p. 60). Conceptele sunt reluate de la capãt, lirismul pune stãpânire pe texte şi rezultzatul e o poezie molcomã, tributarã modernismului şaizecist. Partea a IV-a – un punct dureros – continuã reinvestirile cu sens ale universului, motivul omului „strãin şi cãlãtor” în spaţiul mundan, traiectoria sa finalã. Între stãrile şi personajele cãrţii – Dumnezeu, câinele Tom, fotografii şi amintiri de pe vârful Omul –, alãturi de materia vie sau amorfã care îşi întrepãtrunde esenţele, autorul îşi pipãie coastele raţiunii şi limitele acesteia în dreptul macrocosmului.
Iatã-ne şi în dreptul ultimei pãrţi (a V-a) – sentic (jam session carmen lasswell şi florin caragiu), care marcheazã o schimbare radicalã în grafia poemelor şi în expunerea temei; discursul solemn al primelor trei pãrţi cedeazã locul unei emisii narative pluriforme, unde autorul îşi descãtuşeazã imaginaţia în diverse registre; ironia presãratã la momentul oportun, referinţele livreşti de asemenea, abundã cu o bunã explicitare şi acoperire a temelor propuse. Considerãm aceastã ultimã porţiune a volumului mai aproape de pretenţiile poeziei moderne, datoritã puterii de fantazare şi luxului de amãnunte cu care Florin Caragiu îşi risipeşte calmul şi graţia rostirii în genul lui T.S. Eliot din „Predica Focului”. Sunt destule poeme care plac, şi acestea au amprentã personalã, chiar putem vorbi de un salt calitativ al poeziei de introspecţie religioasã, cantonatã efectiv în zona de forţã a expresionismului rilkeean.
Prin poezia sa reflexivã, axatã pe contrastele ritualitãţii şi convertirii la credinţa în Dumnezeu, se poate nuanţa „tema” ralierii autorului în competiţia postdouãmistã: 1. mai degrabã forma şi motivele tratate de Florin Caragiu ţin de acea poezie a observaţiei fiinţei şi dedicãrii spirituale, diametral opusã mi-se-rupism-ului douãmiist; 2. intertextualitatea (ca rod al spornicelor lecturi) şi miza pe livresc îl apropie mai mult de optzecişti, iar tonul calm de ascet ridicã şi mai mult ştacheta similitudinilor pânã la poezia beatitudinii unui Juan de la Cruz.

* Florin Caragiu, Sentic [versuri], Editura Vinea, Bucureşti, 2009.

Liviu Ofileanu

(text apărut în revista „Litere”, Anul XII, Nr. 3 (132) – Martie 2011, pp. 22-23)

Advertisements

About iconicrenaissance

"Omul e nimic, dar din nimic a făcut Dumnezeu lumea" (Ghelasie Gheorghe)
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s